Vlad Țepeș – portret (în istorie mai puțin și mai mult în literatură)

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 

            Dispunem astăzi de câteva cărți fundamentale despre voievodul nostru: Nicolae Stoicescu, Ion Stăvăruș, Radu Ștefan Ciobanu, Ștefan Andreescu, Radu Florescu și Raymond T Mc Naly, Mircea Dogaru, Constantin Zărnescu și Matei Cazacu sunt autorii unor studii și monografii de care nu se poate dispensa un istoric al epocii, dar mai sunt și alții.

Cu toate eforturile cercetătorilor, dispunem încă de puține date istorice despre viața eroului, despre formația și despre sfârșitul său, rămas enigmatic. Însuși tatăl lui Vlad Țepeș, rămas în istorie cu porecla Vlad Dracul (fiul natural al lui Mircea cel Bătrân), a pus în încurcătură istoriografia noastră, nefixată asupra originii și sensului acestui epitet, datorat fie aceleiași strășnicii ca și cea a fiului, fie obținerii ordinului Dragonului în 1431, din partea împăratului german Sigismund de Luxemburg, care-l fondase în 1408, un ordin puțin ocult, oleacă religios, mai mult militar și creștin, la sfârșitul cruciadelor, pentru a stăvili expansiunea otomană.

            S-ar fi născut la Sighișoara (1430?), mărgăritarul orașelor transilvane, într-o casă și astăzi în ființă, era fiu legitim.

Detractorii îl insultau, numindu-l bastard, fără a bănui că, în tradiția voievodală românească, fiii naturali se bucurau de aceleași drepturi la succesiune ca și cei legitimi. Din cei patru sau cinci fii ai lui Vlad Dracul, întemeietorul dinastiei Drăculeștilor, în conflict cu Dăneștii – urmași ai lui Dan I (1383-1385) – frate cu Mircea cel Bătrân, cei doi erau fiii lui Radu I (1377-1383) – și anume: Mircea, Vlad, Radu și Vlad, numai cel dintâi n-a domnit, următorii, după primul Vlad devenit Țepeș, sunt cunoscuți sub numele de Radu cel Frumos și Vlad Călugărul (singurul, pare-se, fiu natural!).

Primul, Vlad, și Radu au fost ostatici la turci, timp de patru ani, la începutul celei de a doua domnii a lui Vlad Dracul (1436-1447). Poate în acest mediu s-a înăsprit firea viitorului domnitor. Viețile omenești, în acea vreme, erau în bătaia vântului ca frunza, și curmarea lor, oricât de sângeroasă, nu impresiona. Apusul practica arderea de viu pe rug, ca o pedeapsă purificatoare, chipurile în folosul victimelor și al vieții lor pe lumea celelaltă, mai bună decât a noastră, cu excepția, bine înțeles, a focurilor iadului, hărăzite din mila Domnului, pe veșnicie. Vlad Dracul se alătură forțelor aliate creștine și luptă o vreme alături de Iancu de Hunedoara, apoi împotriva lui, este înfrânt, prins și decapitat la Băltenii din Ilfov, la sfârșitul anului 1447, iar primul său fiu – Mircea, prins mai înainte, este îngropat de viu, după ce i se scoseseră ochii.

Era fratele mult iubit al lui Vlad și, mai târziu, când va ajunge domn, îl va răzbuna cumplit. Un participant francez „la expediția de pe Dunăre”, din 1445, ne spune C. C. Giurescu, și anume Walerand de Wavrin, l-a caracterizat pe Vlad Dracul „mult vestit prin vitejie și înțelepciune”. Între acești doi poli, vitejia și înțelepciunea, gravitează istoria tuturor marilor căpitani, care nu și-au făcut renume din temeritate.

            Vlad Țepeș succede lui Vladislav al II-lea, pe care îl învinge în 1458 și-l decapitează. Relațiile lui cu negustorii sași brașoveni stricându-se îl obligară la represalii, trase în țeapă pe unii, arse de vii pe mai mulți, pustiind Țara Bârsei și ținutul Sibiului. Toate acestea i-au atras ura nestinsă a negustorilor sași, care răspândiră în apus legenda sângerosului său temperament, cu înfloriri din cele mai neverosimile, în narațiunile de versiune germană. Din acest izvor se trag incunabulele ce au apărut în Germania, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu ilustrații în lemn fanteziste.

            Adevăratul său portret se găsește la castelul Ambras din Tirol și în Muzeul de Artă de la Viena, în acel mereu reprodus tablou, cu ochii mari, parcă dezrobiți, foarte asemănător cu acel „portret imaginar” – în xilogravură – din incunabulul de la 1488.

Prin larga sa răspândire, datorită timpului, au fost adevărate best-selleruri, acestea au făcut ca faima voievodului român să străbată întregul continent european și supranumele Dracula, Draculea, să se impună printre figurile de primă mărime ale întregului Ev-Mediu.

Și așa, vrând-nevrând, Vlad Țepeș a devenit cel dintâi erou de stirpe românească, intrat în atenția literaturii universale.

Ce sunt aceste narațiuni? Documente istorice autentice sau literatură? Adevărul se află undeva, la mijloc, și Ioan Bogdan le caracteriza astfel: „Narațiunea germană despre Țepeș nu este nicio simplă cronică, care să povestească numai fapte adevărate, nu este nicio poveste în care ar predomina cu totul fantezia; ea este și una și alta”[1].

            Voievodul, în aceste narațiuni, a devenit un personaj „negru” și poreclit semnificativ, Dracula – supranume pe care îl va adopta.

Întâmplările puse pe seama sa – pornind de la fapte reale sau închipuite – sunt interpretate, fără excepție, cu maliție și șarjate uneori până la absurd. Deși istoria este tragică și victimele sunt cu miile de mii, o anume stereotipie a textului atenuează efectul, prea puțin deosebit de la o narațiune la alta, și care se încheie, aproape invariabil, cu „și i-a tras în țeapă” de-a valma, fie că e vorba de creștini sau păgâni, de bogați sau calici, bărbați și femei. De turci, sași, români, boieri haini, țigani, hoți, cerșetori, călugări, cu măgari cu tot, soli florentini, bogați și săraci, dar cu toții vinovați. E drept, unii sunt arși.

O altă expresie repetitivă „i-a tocat ca pe varză” pe sași, mai ales, și mai puțin pe ceilalți, provoacă un umor involuntar.

Când au fost adunate și înmânate regelui Matei Corvin?

Se pare că odată cu scrisorile „trădătoare”, ticluite tot de sași la Tălmaciu sau Cisnădie, în toamna anului 1462, pentru a-l convinge pe rege să-l întemnițeze, dar ele datează, se pare, dinaintea campaniei lui Mohamed al II-lea în Țara Românească din vara lui 1462, fiindcă nu se găsește nici un ecou al acestei înfruntări teribile dintre cei doi maeștrii ai războaielor.

Un ecou de prim ordin în literatura occidentală despre Vlad Țepeș este poemul epic al minnesangerului rătăcitor, boem de origine, Michael Beheim, care i-a povestit isprăvile într-un lung poem, de 1070 de versuri, în strofe de câte zece versuri, hepta și octosilabice, cu rimele AABBCCBDEED. Născut la 27 septembrie 1416, Michael „din Boemia” s-a aflat între 12 decembrie 1462 și vara anului următor în Wiener-Neustadt. O altă ședere este atestată între iarna 1463-1464 și vara 1465. Nu se știe care dintre succesivii săi patroni i-a cerut să compună lucrarea, dar este puțin probabil s-o fi înjghebat din propria lui inițiativă, oricât de sigur ar fi fost că munca lui nu ar fi rămas neretribuită.

           Poet rătăcitor și ca toți din tagma lui, lipsit de mijloace de subzistență, Beheim a găsit, probabil, înaltul patron pentru care a elaborat trudnica scriere, impecabilă ca formă, dar lipsită de strălucire, în limba germană a vremii, arhaică și cu ortografia nefirească. Opera, rămasă inedită și găsită printre numeroasele manuscrise ale sale, păstrate în Biblioteca Universității din Heidelberg, de către cercetătorul român Gr. C. Conduratu, care i-a reprodus integral textul și l-a comentat în teza de doctorat susținută la Facultatea de Filosofie din Lipsca și publicată la București, în 1903: ”Despre un tiran numit Dracula, voievod al Valahiei”. Datarea 1463-1465 este aproape sigură, fără teama de a greși, trubadurul stingându-se în 1474, doi ani înainte de dispariția protagonistului din poemul său.

Poemul lui Beheim este prima operă propriu-zis literară, inspirată de fapte reale și mai ales imaginare ale lui Vlad Țepeș. Scrierea prezintă interes și pentru că este cel dintâi text care înfățișează laolaltă cele două teze politice vehiculate de curtea de la Buda după 1462, în legătură cu Vlad Țepeș (Faptul a fost sesizat pentru prima oară de Șerban Papacostea în „Cu privire la geneza și răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș”, în Romanoslavica, XIII, București, 1966).

            Din cele 1070 de versuri ale poemului, 950 constituie o prelucrare a versiunii germane în proză a faptelor lui Vlad Țepeș, iar restul expune „trădarea” și arestarea lui. Această a doua parte este cea mai inedită contribuție de fond, literară și istorică, la legenda voievodului în lumea apuseană. Iată cele două teze: cruzimea și trădarea.

Figura lui Țepeș a ajuns încă din timpul vieții faimoasă din punct de vedere literar. Într-adevăr, Vlad Țepeș a uimit nu numai pe cronicarul bizantin Laonic Chaleocondil, care vorbește de el cu admirație în ale sale „Expuneri istorice” sau alți cronicari ai epocii, narațiunile germane, poema lui Beheim, dar și o replică la narațiunile – care se răspândeau în ediții succesive peste vestul european – în orientul slavon faptele voievodului nostru erau receptate printr-o scriere cu profil similar, multiplicată în numeroase copii manuscrise: „Skazanie o Drakule voevode”, adică „Povestirea despre Dracula voievod”, care contează printre cele mai populare scrieri ale vechii literaturi ruse. Manuscrisul de la mănăstirea rusă Chirilo Belozersc datează din 1490 și este o copie a „păcătosului Eufrosin”, după un text originar din 1486, zece ani de la moartea lui Vlad Țepeș, dacă eventual, nu s-a făcut și atunci o operație de reproducere, similară celei din 1490.

Scrierea, conținând știri în legătură cu Vlad Țepeș, ar putea fi considerată drept prima cronică muntenească ajunsă până la noi, dacă n-ar avea un pronunțat caracter beletristic și anecdotic. E redactată în vechea limbă rusă, cu unele particularități fonetice și lexicale sud-slave. Faima eroului cărții era mult prea răspândită în toată Europa.

Povestirile din manuscrisul menționat nu respiră însă ura exagerată împotriva domnului muntean, precum cele povestite în mediul săsesc. Scrierea vine în acord cu tradiția și, precum mai târziu în opera lui Ion Budai Deleanu, Bolintineanu, Eminescu și ceilalți, Țepeș apare drept dușman de moarte al hoților și al leneșilor, trași în țeapă cu nemiluita, arși de vii, jupuiți de piele, expuși în piețele publice, spre a înfricoșa pe alții. Aceste narațiuni din „Skazanie o Drakule voevode” sunt considerate, cum aprecia istoricul rus Karamzin, un fel de roman, iar eroul văzut ca personaj de mitologie. Povestirile despre Dracula voievodul s-au numărat printre cele dintâi scrieri ale literaturii profane la slavi, cum se întâmplase și în Occident cu narațiunile germane, și a constituit ”prima scriere originală în limba slavonă care vorbește de țara noastră”[2]. Ea a devenit o scriere de învățătură, servind drept manual de guvernare pentru țarul rus Ivan cel Groaznic (o operă parenetică, alături de Princepele lui Machiavelli și Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie).Valoarea lor literară este inestimabilă. Ele construiesc un personaj viabil, cu trăsături ferme, abil și inteligent, găsind soluții și replici uluitoare, care fac din Țepeș un scânteietor principe autoritar și civilizator, dublat de un moralist oriental, descendent din Nastratin Hogea și Păcală, rezultând un profil moral de o derutantă complexitate.



  1. I. Bogdan, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, București, 1896, p. 96.
  2. Pandele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Țepeș, p. 21.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *